Soyuz-FG

Lansarea capsulei Soyuz MS-15 nu marchează doar a 70-a și ultima lansare a rachetei Soyuz-FG, dar este probabil și ultima lansare de pe rampa 15 de la Baikonur, de unde a fost lansat primul satelit artificial Sputnik, dar și primul om în spațiu, Iuri Gagarin.

Soyuz MS-15 va transporta spre Stația Spațială Internaținoală un echipaj de trei astronauți: Oleg Skripochka (Roscosmos, al treilea zbor), Jessica Meir (NASA, primul zbor) și, pentru prima dată, un cetățean din Emiratele Arabe Unite, Hazza Al Mansouri (care va reveni înapoi pe Pământ la începutul lunii octombrie, la bordul capsulei Soyuz MS-12). Acesta este parte a unui program de colaborare între Rusia și Emiratele Arabe Unite în domeniul explorării spațiului și va fi urmat în perioada următoare de un astronaut din aceeași țară, Emiratele Arabe Unite devenind astfel a 41-a națiune care își trimite cetățeni pe orbită.

Soyuz-FG a fost mereu o rachetă fără viitor, fiind construită ca punte de legătură în venerabila Soyuz-U și Soyuz-2, pentru a putea menține capacitatea Rusiei de a asigura lansarea de echipaj spre Stația Spațială Internațională (ISS) până când noua rachetă Soyuz-2 avea să devină suficient de matură pentru a lansa echipaj.

Soyuz-U trebuia retrasă din uz pentru că a fost construită cu tehnologia anilor ‘60. Prima lansare Soyuz-U a avut loc în 1973 și de atunci racheta a fost folosită de 786(!) de ori, un record greu de egalat. Ultima lansare Soyuz-U a avut loc în 22 februarie 2017, la 44 de ani de la zborul inaugural, când a urcat pe orbită capsula Progress MS-05, înainte ce aceasta să andocheze cu ISS. În anul 1979, Soyuz-U a avut parte de nu mai puțin de 47 de lansări, un alt record care încă rămâne în picioare, fiind racheta cu cele mai multe lansări într-un singur an calendaristic.

Principala problemă a rachetei Soyuz-U erau calculatoarele de bord: acestea erau analogice și asta făcea imposibile viitoare upgrade-uri ale rachetei. În plus, racheta nu avea capacitatea de a se orienta singură în timpul zborului spre azimutul corect, așa că rampa de lansare trebuia rotită astfel încât racheta să fie plasată pe traiectoria corectă. Soyuz-FG (folosită pentru prima dată în 2001) avea tot un control analogic, deci avea nevoie de rotirea rampei înainte de lansare, iar după retragerea acesteia, practic rampa 15 de la Baikonur poate fi upgradată pentru a fi folosită de rachetele moderne. Însă acest lucru are slabe șanse să se întâmple, din lipsa fondurile necesare lucrărilor (este necesară o sumă echivalentă cu aproape 100 de milioane de dolari pentru upgrade), din moment ce racheta Soyuz-2 folosește deja rampa 316 de la Baikonur.

Racheta Soyuz-U este de fapt o iterație a modelului Soyuz-M, care a evoluat din Soyuz-L, care la rândul său este o variantă evoluată din originala rachetă Soyuz, folosită între 1966 și 1976, derivată din racheta balistică intercontinentală R-7. Practic racheta R-7 a fost proiectul de la care au pornit diverse iterații ulterioare, inclusiv racheta folosită pentru misiunea Vostok-1 sau Sputnik-1, așa că rampa 15 de la Baikonur a fost gazda întregii familii R-7: Sputnik, Vostok, Voshod, Soyuz, cu toate iterațiile ulterioare, mai puțin Soyuz-2, prima rachetă Soyuz digitală care nu mai are nevoie de rotirea rampei pentru stabilirea azimutului.

Soyuz-FG a suferit doar un eșec major de-a lungul timpului, când în octombrie 2018, lansarea Soyuz MS-10 a luat o întorsătură neașteptată, după ce un booster s-a desprins incorect de corpul central, a lovit racheta, care a explodat în zbor, însă echipajul a fost salvat de sistemul de siguranță al capsulei, care s-a activat imediat și a îndepărtat echipajul de rachetă, cei doi membri ai echipajului ajungând cu bine înapoi pe Pământ.

Soyuz-U folosea motoare RD-118 pentru prima treaptă și RD-0110 pentru treapta secundară, ambele utilizând oxigen lichid și kerosen pentru propulsie. Soyuz-FG a păstrat propulsoarele pentru treapta secundară (RD-0110), în timp ce a înlocuit motoarele primei trepte cu RD-108A, aceleași folosite și de Soyuz-2.

Soyuz-2, folosită începând cu 2006, vine însă în două variante: Soyuz-2.1a, cu motoare RD-0110 pentru treapta secundară, dar aceasta poate folosi și o treaptă secundară cu motoare RD-0124, mai performante, caz în care racheta se numește Soyuz-2.1b. Când racheta Soyuz-2 este lansată de compania Arianespace de la Guiana Franceză, aceasta este denumită Soyuz-STA, respectiv STB. Diferența dintre cele două motoare pentru treapta secundară este de aproximativ 1 tonă pentru orbita terestră joasă și 400 kg pentru orbită geostaționară. Mai există și varianta Soyuz-2.1v care înseamnă doar corpul central al rachetei, fără boosterele auxiliare, iar motorul ales pentru prima treaptă este NK-33 (care urmează să fie înlocuit cu RD-193), folosită mai rar (doar de 5 ori din 2013 și până în prezent).