Denumită după o navă britanică construită din lemn și folosită în 1901 pentru o expediție științifică în Antarctica, naveta Discovery a fost lansată în prima sa misiune la 30 august 1984 (STS-41D). Evenimentul nu a fost lipsit de emoții, prima tentativă de lansare fiind întreruptă cu câteva secunde înainte de pornirea motoarelor principale, Discovery fiind transportată în VAB (Vehicle Assembly Building) și lansată câteva luni mai târziu, după înlocuirea motoarelor principale.

Steven Lindsey, care va fi ultimul comandant al lui Discovery, a afirmat într-un interviu că pentru el Discovery va rămâne în cărțile de istorie ca naveta care a readus de două ori America în spațiu, după tragediile Challenger și Columbia. Imediat după cele două incidente, zborurile flotei au fost suspendate până la finalizarea anchetelor care aveau să determine cauza accidentelor. După ridicarea suspendării, datorită împrejurărilor, Discovery a fost cea care a trebuit, de fiecare dată, să demonstreze că incidentele Challenger și Columbia au fost doar accidente și nu o constantă a zborurilor spațiale. Așa-numitele misiuni return to flight au avut loc 1988, respectiv 2005.

Hubble, gata din lansare din cala navetei Discovery.

În 1990, în cadrul misiunii STS-31, Discovery mergea acolo unde nici o navetă spațială nu a mai ajuns vreodată, la 610 km altitudine, pentru a pune pe orbită telescopul Hubble care avea să revoluționeze astronomia prin observațiile pe care le-a făcut în anii următori și să încânte opinia publică prin imaginile transmise la sol. Discovery a mai vizitat de două ori telescopul Hubble, pentru a doua, respectiv a treia misiune de service. În același an, Disocvery lansează spre Soare sonda Ulysses, construită de NASA în colaborare cu ESA.

În 1994, Serghei Krikalev devine primul astronaut rus lansat în spațiu cu un vehicul american, eveniment ce marchează începutul colaborării dintre SUA și Federația Rusă care va culmina în final cu construirea Stației Spațiale Internaționale. Discovery va continua misiunea de colaborare dintre cele două puteri un an mai târziu, când STS-63 marchează primul rendezvous dintre o navetă și stația MIR. Eileen Collins, primul pilot femeie din programul spațial american, aduce Discovery la 11 metri față de MIR, efectuează o serie de manevre în jurul stației, dar nu adochează, lucru programat să aibe loc câteva luni mai târziu, în cadrul misiunii STS-71 (Atlantis).

Misiunea STS-91 avea să fie ultima adocare a unei navete cu stația spațială MIR, onoare ce i-a revenit din nou lui Discovery, în 1998.

În 1962, John Glenn devenea primul american care orbita Pământul. 36 de ani mai târziu, John Glenn avea să zboare a doua oară în spațiu, de data asta la bordul unui vehicul mult mai încăpător și împreună cu un echipaj de astronauți mult mai tineri decât el. John Glenn deține și în acest moment recordul de a fi cel mai bătrân om de pe orbită, în timpul misiunii STS-95 el având 77 de ani.

John Glenn în 1998 (77 ani) la bordul Discovery (STS-95)

Anul 2000 marchează și al 100-lea zbor al unei navete spațiale, misiunea aniversară revenindu-i lui navetei Discovery, care zboară în misiunea STS-92 care are ca obiectiv transportul și montarea segmentului Z1, esențial pentru viitoarea stație spațială ce va fi construită.

Kibo, cel mai mare modul al ISS, construit de Agenția Spațială Japoneză, a fost atașat Stației Spațiale în 2008, fiind transportat de către Discovery (STS-124). Acesta a fost conectat cu modulul american Harmony, lansat cu un an mai devreme tot la bordul Discovery (STS-120)

În 2009 Discovery livrează pe ISS (STS-119) al patrulea și ultimul set de panouri solare, care face din Stația Spațială Internațională cel mai strălucitor obiect de pe cer, după Soare și Lună, aceasta putând fi observată de pe Pământ ca un astru foarte strălucitor care străbate cerul în câteva minute, de obicei de la este spre vest. Pentru oportunitățile de observare, consultați siteul Heavens-Above.

În ultimii ani, zborurile lui Discovery au ajutat la construirea Stației Spațiale Internaționale Ultimul său zbor, STS-133 (care va fi al 133-lea zbor al unei navete spațiale) va pregăti ISS pentru anii următori, ani în care transportul de materiale spre și dinspre ISS va avea de suferit prin retragerea navetelor spațiale, acestea asigurând posibilitatea de transport voluminos pe orbită. Un modul (Leonardo) folosit până acum pe post de container pentru a duce materiale de pe Pământ spre ISS și invers a fost convertit într-un modul care ca rămâne permanent atașat stației. Tot în cala Discovery se va afla și un robot umanoid, R2 (Robonaut2), un model al viitoarelor ajutoare robotizate de la bordul Stației Spațiale. R2 are două camere în loc de ochi, brațe și degete mobile care pot fi controlate de pe Pământ sau de la bordul ISS și în viitor va fi de un real folos pentru operațiuni de întreținere și reparații orbitale.

Discovery pregătită pentru STS-133, înainte de transferarea în cală a modulului Leonardo.

La încheierea misiunii STS-133, Discovery va fi zburat de 39 de ori, un record pentru flota de navete spațiale, devenind astfel cel mai folosit vehicul spațial reutilizabil. A pus pe orbită 31 de sateliți (inclusiv telescopul spațial Hubble). Discovery își va putea trece în palmares 12 andocări cu ISS, una cu MIR și nu mai puțin de 252 de astronauți transportați spre și dinspre orbită, petrecând în spațiu mai mult de 365 de zile (din care cea mai lungă durată continuă fiind de 15 zile și cea mai scurtă de 3 zile).

NASA a pregătit un material video restrospectiv la adresa lui Discovery, material care poate fi vizionat (sau descăract de) aici.

Dar Hermann Oberth a mai avut un vis, de care a pomenit în teza sa de doctorat, pe care însă nu a mai ajuns să îl vadă îndeplinit. În 1923, el propunea instalarea unui observator astronomic pe orbita Pământului, astfel încât observaţiile acestuia să nu fie limitate de efectele negative ale atmosferei. La şase ani după ce Hermann Oberth a primit titlul de doctor, un astronom american, Edwin Hubble, avea să formuleze o lege care ne va schimba complet percepţia asupra trecutului şi viitorului unversului. Legea lui Hubble descrie expansiunea galaxiilor şi este primul indiciu ştiinţific al Big-Bang-ului, modelul actual al originii universului.

Lyman Spitzer este cel care ia problema telescopului spaţial la modul cel mai serios şi este numit şeful unei comisii pentru a evalua necesitatea unui asemenea instrument. În 1970, NASA înfiinţează două comisii care au acelaşi scop. În cele din urmă, după un parteneriat cu Agenţia Spaţială Europeană (ESA) se ia hotărârea construirii unui telescop spaţial care avea să fie denumit după celebrul astronom american, Edwin Hubble.

Edwin Hubble moare în 1953, iar Hermann Oberth în 1989. La patru luni după moartea lui Oberth, naveta spaţială Discovery decola de la Centrul Spaţial Kennedy purtând pe orbită visul românului, un telescop spaţial care va revoluţiona astronomia, astrofizica şi cunoaşterea noastră despre sistemului solar, despre stele şi despre univers.

Prin faptul că este situat dincolo de atmosfera Pământului, Hubble a putut furniza imagini spectaculoase şi revoluţionare din spaţiul comsic, contribuind la o adevărată revoluţie în astrofizică şi cosmologie. Prin lentilele lui Hubble am putut observa impactul cometei Shoemaker-Levy cu Jupiter, supernove sau quasari îndepărtaţi sau obiecte cosmice vechi de peste 10 miliarde de ani. Dincolo de valoarea lor artistică, imaginile furnizate de Hubble conşin date care corectează, răstoarnă sau crează noi teorii cu privire la originea şi dinamica universului.

Imagini mai detaliate ale lui Pluto vor fi posibile când sonda New Horizons va ajunge la o distanță de 6 luni de planetoid. Datele de acum vor fi importante pentru a decide asupra locului vizat de sondă, în survolarea pe care aceasta o va face în 2015.

Imaginea prezentată astăzi este una compusă din imaginile obținute de Hubble pe parcursul mai multe observații din intervalul 2000-2002 și poate fi văzută la o rezoluție mai mare aici.

Fenomenul nu prezintă pericol pentru Pământ, el având loc dincolo de orbita lui Marte, explozia produsă în urma coliziunii a fost una cinetică, fără material radioactiv implicat, deși a depășit ca intensitate orice explozie nucleară de pe Pământ.

Imagine: Hubble.

Galaxiile observate de Hubble s-au format la 600 de milioane de ani după Big-Bang, adică aproximativ acum 13 miliarde de ani. Pentru a le fotografia, Hubble a folosit un timp de expunere de 173 000 secunde pe durata a patru zile din august 2009. Deoarece ochiul uman nu poate percepe radiaţia infraroşie, culorile din imagine sunt adăugate ulterior (codul fiind următorul: albastru: 1.05 microni, galben: 1.25 microni, roşu: 1.6 microni).

Datele provenite de la această observaţie stau la baza a deja 12 articole ştiinţifice, trimise publicaţiilor de specialitate.

Imagine: NASA, ESA, G. Illingworth (UCO/Lick Observatory and the University of California, Santa Cruz), R. Bouwens (UCO/Lick Observatory and Leiden University), HUDF09 Team.

HD 209458b, denumită neoficial Osiris, este o planetă gazoasă cu un diametru mai mare decât al lui Jupiter, descoperită în 1999. Faptul că s-a descoperit metan şi dioxid de carbon nu înseamnă automat că există viaţă în atmosfera acelor planete, pentru că aceste gaze pot fi generate şi prin alte mecanisme, dar trebui reţinut că aceşti componenţi fac parte din ciclul biologic al multor vieţuitoare de pe Pământ şi probabil orice tip de viaţă extraterestră, în sensul perceput în prezent, nu ar fi străin de aceşti compuşi.

Foto: JPL, reprezentarea artisitică a planetei 209458b.

Astfel, spre exemplu nebuloasa Eagle din imagine a fost colorată după următorul cod: cu verde este colorat locul unde se găsesc atomi de hidrogen, ionii de sulf sunt roșii iar oxigenul dublu ionizat este verde. Aceste trei culori suprapuse dau restul simfoniei coloristice din imagine. Dacă ne-am afla la bordul unei nave stelare și am fi apropiați de această nebuloasă, imaginea pe care am vedea-o ar diferii foarte mult de imaginea cu care suntem obișnuiți. Probabil o imagine mult mai roșiatică sau portocalie, deoarece ionii de hidrogen și sulf emit în realitate o radiație percepută de noi ca fiind culoare roșie, în timp ce ionii de oxigen dublu ionizați ar fi percepuți ca o nuanță verde. Mai multe detalii, pe site-ul Hubble.

Astronauții de la bordul Atlantis (STS-125) au reparat un instrument care era folosit pentru transmiterea datelor spre centrul de comunicații de pe Pământ. Pe lângă repararea acesteia, două noi instrumente au fost montate WFC3 (Wide Filed Camera 3) și COS (Cosmic Origin spectrograph). WFC3 înlocuiește WFC2 și este folosită pentru observații în spectrul vizibil. COS va fi folosit pentru observații în ultraviolet, acoperind regiunea 115-320 nm. Odată cu montarea acestpr două intrumente, a fost înlăturat dispozitivul de corecție a lui Hubble, montat în prima misiune de service, când, după prima puncere în funcțiune, s-au observat unele erori de fabricație ale lentilei princeipale care producea imagini neclare și absolut inutile. Pe lângă acestea, au mai fost repuse în funcțiune încă două instrumente care se defectaseră și înlocuite câteva subansamble.

După acestă ultimă misiune de service, se săera ca telescopul spațial Hubble va mai putea folosit până cel mai devreme în 2014, perioadă în care va fi înlocuit probabil de următorul telescop spațial în vizibil, James Webb (numele administratorului NASA din perioada 1961-1968).