Toate articolele cu eticheta: hubble

Discovery înaintea ultimei misiuni

Publicat în de
2

Discovery nu a fost prima navetă spațială care a zburat spre orbită și nu va fi nici ultima care va încheia acest program spațial, dar cu siguranță a fost cea mai de succes naveta spațială din flota NASA, înregistrând nu doar cele mai multe zboruri, dar și o serie de premiere remarcabile. Ultimul său zbor va avea loc în primele zile ale lunii noiembrie, Discovery fiind în acest moment pe rampa de la Centrul Spațial Kennedy, așteptând rezolvarea ultimelor probleme de moment care i-au amânat startul ultimei misiuni cu câteva zile, lucru deloc neobișnuit când vine vorba de un vehicul de zbor atât de complex.

Denumită după o navă britanică construită din lemn și folosită în 1901 pentru o expediție științifică în Antarctica, naveta Discovery a fost lansată în prima sa misiune la 30 august 1984 (STS-41D). Evenimentul nu a fost lipsit de emoții, prima tentativă de lansare fiind întreruptă cu câteva secunde înainte de pornirea motoarelor principale, Discovery fiind transportată în VAB (Vehicle Assembly Building) și lansată câteva luni mai târziu, după înlocuirea motoarelor principale.

Steven Lindsey, care va fi ultimul comandant al lui Discovery, a afirmat într-un interviu că pentru el Discovery va rămâne în cărțile de istorie ca naveta care a readus de două ori America în spațiu, după tragediile Challenger și Columbia. Imediat după cele două incidente, zborurile flotei au fost suspendate până la finalizarea anchetelor care aveau să determine cauza accidentelor. După ridicarea suspendării, datorită împrejurărilor, Discovery a fost cea care a trebuit, de fiecare dată, să demonstreze că incidentele Challenger și Columbia au fost doar accidente și nu o constantă a zborurilor spațiale. Așa-numitele misiuni return to flight au avut loc 1988, respectiv 2005.

Hubble, gata din lansare din cala navetei Discovery.

În 1990, în cadrul misiunii STS-31, Discovery mergea acolo unde nici o navetă spațială nu a mai ajuns vreodată, la 610 km altitudine, pentru a pune pe orbită telescopul Hubble care avea să revoluționeze astronomia prin observațiile pe care le-a făcut în anii următori și să încânte opinia publică prin imaginile transmise la sol. Discovery a mai vizitat de două ori telescopul Hubble, pentru a doua, respectiv a treia misiune de service. În același an, Disocvery lansează spre Soare sonda Ulysses, construită de NASA în colaborare cu ESA.

În 1994, Serghei Krikalev devine primul astronaut rus lansat în spațiu cu un vehicul american, eveniment ce marchează începutul colaborării dintre SUA și Federația Rusă care va culmina în final cu construirea Stației Spațiale Internaționale. Discovery va continua misiunea de colaborare dintre cele două puteri un an mai târziu, când STS-63 marchează primul rendezvous dintre o navetă și stația MIR. Eileen Collins, primul pilot femeie din programul spațial american, aduce Discovery la 11 metri față de MIR, efectuează o serie de manevre în jurul stației, dar nu adochează, lucru programat să aibe loc câteva luni mai târziu, în cadrul misiunii STS-71 (Atlantis).

Misiunea STS-91 avea să fie ultima adocare a unei navete cu stația spațială MIR, onoare ce i-a revenit din nou lui Discovery, în 1998.

În 1962, John Glenn devenea primul american care orbita Pământul. 36 de ani mai târziu, John Glenn avea să zboare a doua oară în spațiu, de data asta la bordul unui vehicul mult mai încăpător și împreună cu un echipaj de astronauți mult mai tineri decât el. John Glenn deține și în acest moment recordul de a fi cel mai bătrân om de pe orbită, în timpul misiunii STS-95 el având 77 de ani.

John Glenn în 1998 (77 ani) la bordul Discovery (STS-95)

Anul 2000 marchează și al 100-lea zbor al unei navete spațiale, misiunea aniversară revenindu-i lui navetei Discovery, care zboară în misiunea STS-92 care are ca obiectiv transportul și montarea segmentului Z1, esențial pentru viitoarea stație spațială ce va fi construită.

Kibo, cel mai mare modul al ISS, construit de Agenția Spațială Japoneză, a fost atașat Stației Spațiale în 2008, fiind transportat de către Discovery (STS-124). Acesta a fost conectat cu modulul american Harmony, lansat cu un an mai devreme tot la bordul Discovery (STS-120)

În 2009 Discovery livrează pe ISS (STS-119) al patrulea și ultimul set de panouri solare, care face din Stația Spațială Internațională cel mai strălucitor obiect de pe cer, după Soare și Lună, aceasta putând fi observată de pe Pământ ca un astru foarte strălucitor care străbate cerul în câteva minute, de obicei de la este spre vest. Pentru oportunitățile de observare, consultați siteul Heavens-Above.

În ultimii ani, zborurile lui Discovery au ajutat la construirea Stației Spațiale Internaționale Ultimul său zbor, STS-133 (care va fi al 133-lea zbor al unei navete spațiale) va pregăti ISS pentru anii următori, ani în care transportul de materiale spre și dinspre ISS va avea de suferit prin retragerea navetelor spațiale, acestea asigurând posibilitatea de transport voluminos pe orbită. Un modul (Leonardo) folosit până acum pe post de container pentru a duce materiale de pe Pământ spre ISS și invers a fost convertit într-un modul care ca rămâne permanent atașat stației. Tot în cala Discovery se va afla și un robot umanoid, R2 (Robonaut2), un model al viitoarelor ajutoare robotizate de la bordul Stației Spațiale. R2 are două camere în loc de ochi, brațe și degete mobile care pot fi controlate de pe Pământ sau de la bordul ISS și în viitor va fi de un real folos pentru operațiuni de întreținere și reparații orbitale.

Discovery pregătită pentru STS-133, înainte de transferarea în cală a modulului Leonardo.

La încheierea misiunii STS-133, Discovery va fi zburat de 39 de ori, un record pentru flota de navete spațiale, devenind astfel cel mai folosit vehicul spațial reutilizabil. A pus pe orbită 31 de sateliți (inclusiv telescopul spațial Hubble). Discovery își va putea trece în palmares 12 andocări cu ISS, una cu MIR și nu mai puțin de 252 de astronauți transportați spre și dinspre orbită, petrecând în spațiu mai mult de 365 de zile (din care cea mai lungă durată continuă fiind de 15 zile și cea mai scurtă de 3 zile).

NASA a pregătit un material video restrospectiv la adresa lui Discovery, material care poate fi vizionat (sau descăract de) aici.

Hubble, visul lui Oberth

Publicat în de
1

Hermann Oberth s-a născut la Sibiu, în 1894, într-o familie de saşi şi a fost fascinat încă din copilărie de călătorii interplanetare, ca urmare a citirii cărţii lui Jules Verne, De la Pământ la Lună. Lucrarea sa de doctorat, care propunea studierea spaţiului interplanetar folosind rachetei, a fost considerată la vremea aceea controversată şi a fost respinsă de universităţile din Germania. Hermann Oberth a obţinut până la urmă titlul de doctor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 1923, iar lucrările sale aveau să fie sursă de inspiraţie pentru un alt german, pasionat de rachere, Wernher von Braun. Acesta din urmă a construit prima rachetă care a ajuns în spaţiul cosmic, celebra V2, folosită de armata nazistă în cel de-al doilea război mondial pentur bombardarea Londrei. Ajuns în Statele Unite, Wernher von Braun, împreună cu echipa sa de ingineri, avea să proiecteze racheta Saturn V, care avea să ducă pentru prima dată un echipaj uman pe suprafaţa Lunii. Hermann Oberth participă la această lansare şi şi-a văzut visul cu ochii, chiar de pe plaja de la Cape Canaveral din Florida.

Dar Hermann Oberth a mai avut un vis, de care a pomenit în teza sa de doctorat, pe care însă nu a mai ajuns să îl vadă îndeplinit. În 1923, el propunea instalarea unui observator astronomic pe orbita Pământului, astfel încât observaţiile acestuia să nu fie limitate de efectele negative ale atmosferei. La şase ani după ce Hermann Oberth a primit titlul de doctor, un astronom american, Edwin Hubble, avea să formuleze o lege care ne va schimba complet percepţia asupra trecutului şi viitorului unversului. Legea lui Hubble descrie expansiunea galaxiilor şi este primul indiciu ştiinţific al Big-Bang-ului, modelul actual al originii universului.

Lyman Spitzer este cel care ia problema telescopului spaţial la modul cel mai serios şi este numit şeful unei comisii pentru a evalua necesitatea unui asemenea instrument. În 1970, NASA înfiinţează două comisii care au acelaşi scop. În cele din urmă, după un parteneriat cu Agenţia Spaţială Europeană (ESA) se ia hotărârea construirii unui telescop spaţial care avea să fie denumit după celebrul astronom american, Edwin Hubble.

Edwin Hubble moare în 1953, iar Hermann Oberth în 1989. La patru luni după moartea lui Oberth, naveta spaţială Discovery decola de la Centrul Spaţial Kennedy purtând pe orbită visul românului, un telescop spaţial care va revoluţiona astronomia, astrofizica şi cunoaşterea noastră despre sistemului solar, despre stele şi despre univers.

20 de ani de Hubble

Publicat în de
1

Telescopul spaţial Hubble a fost lansat acum 20 de ani, la 24 aprilie 1990, de către naveta spaţială Discovery, în cadrul misiunii STS-31. Deşi în prezent nu este singurul telescop aflat pe orbită, Hubble este singurul la care s-a putut interveni ultiori pentru reparaţii şi upgrade. Au fost 4 misiuni de acest tip, toate efectuate folosind naveta spaţială, ultima având loc anul trecut. Alt misiuni de acest fel nu maisunt programate, urmând ca în viitorul apropiat Hubble sa fie înlocuit cu un alt telescop, mai puternic, denumit James Webb, după numele administratorului NASA din anii ’60.

Prin faptul că este situat dincolo de atmosfera Pământului, Hubble a putut furniza imagini spectaculoase şi revoluţionare din spaţiul comsic, contribuind la o adevărată revoluţie în astrofizică şi cosmologie. Prin lentilele lui Hubble am putut observa impactul cometei Shoemaker-Levy cu Jupiter, supernove sau quasari îndepărtaţi sau obiecte cosmice vechi de peste 10 miliarde de ani. Dincolo de valoarea lor artistică, imaginile furnizate de Hubble conşin date care corectează, răstoarnă sau crează noi teorii cu privire la originea şi dinamica universului.

Pluto: noi imagini

Publicat în de
1

Neobositul Hubble a furnizat cele mai detaliate imagini pe care le avem până în prezent cu Pluto. Acestea prezintă detalii noi ale suprafeței planetoidului și pun în evidență schimbările climatice suferite de Pluto în această perioadă: se pare că gheața de la suprafața iluminată a planetei sublimează, pentru ca acestă să înghețe din nou o dată ce a ajuns pe partea mai puțin expusă luminii solare. Acest mecanism este parte a schimbării anotimpurilor pe Pluto, unde un an durează 248 de ani tereștrii.

Imagini mai detaliate ale lui Pluto vor fi posibile când sonda New Horizons va ajunge la o distanță de 6 luni de planetoid. Datele de acum vor fi importante pentru a decide asupra locului vizat de sondă, în survolarea pe care aceasta o va face în 2015.

Imaginea prezentată astăzi este una compusă din imaginile obținute de Hubble pe parcursul mai multe observații din intervalul 2000-2002 și poate fi văzută la o rezoluție mai mare aici.

Coliziune spectaculoasă

Publicat în de
Răspunde

Telescopul spațial Hubble a surprins una din cele mai extraordinare imagini din lunga sa carieră. După estimări preliminare se pare că este vorba despre rămășițele recente (de ordinul zilelor) ale unui impact între doi asteroizi neidentificați până în prezent. Acest eveniment este atât de rar încât până acum nu aumai fost observate astfel de urmări, imaginea de la Hubble fiind prima de acest fel. Cercetătorii au exclus ca unul din cele două corpuri să fie o cometă (iamginea seamănă cu cea a unei comete), pentru că în acest caz, emisiile gazoase produse în urma impactului ar fi fost detectate folosind instrumentele de la sol, lucru infirmat de echipele de cercetători. Cel mai probabil este vorba de doi asteroizi care au suferit o ciocnire extrem de violentă (viteza celor două corpuri inițiale a fost estimată la cel puțin 5 km/s) iar punctul luminos din imagine este ceea ce a supraviețuit coliziunii, un fragment de 140 de metri diametru. Imaginea este prezentată în culori false, fiind prelucrată după datele trimise de Hubble, și prezintă imaginea rămășițelor impactului în spectrul vizibil. Coada asemănătoare cu a unei comete este rezultatul vântului solar, care a împrăștiat rămășițele, traiectoriile fragmentelor rezultate în urma impactului putând fi văzute în partea de jos a imaginii.

Fenomenul nu prezintă pericol pentru Pământ, el având loc dincolo de orbita lui Marte, explozia produsă în urma coliziunii a fost una cinetică, fără material radioactiv implicat, deși a depășit ca intensitate orice explozie nucleară de pe Pământ.

Imagine: Hubble.