Camera THEMIS poate înregistra imagini atât în infraroșu cât și în spectrul vizibil, Mars Odyssey a fost lansată la 7 aprilie 2001 și a ajuns pe orbita planetei Marte șase luni mai târziu, la 24 octombrie 2001.

Gemini 4 avea să fie prima misiune americană în care un astronaut va ieși din capsulă și va pluti liber în spațiul cosmic, la câteva săptămâni după misiunea lui Alexei Leonov, primul om care a efectuat o misiune extravehiculară. Ed White avea să devină un erou în urma acestei misiuni, care a fost pregătită în secret la NASA și care avea să fie mult mai solicitantă decât se prevăzuse inițial. Coordonarea mișcărilor în lipsa gravitației și adaptarea acțiunilor pentru aceste condiții avea să fie o sarcină extrem de complexă pentru Ed White. Pentru siguranță, astronautul era legat cu un cordon de capsulă, iar pentru deplasare folosea un dispozitiv asemănător cu un pistol, care prin evacuarea de gaze într-o anumită direcție, îi imprima lui White o mișcare în direcția opusă. Acesta a fost convins cu greu să revină în capsulă, unde îl aștepta de James McDivitt, ignorând de câteva ori ordinele primite de la Centrul Spațial din Houston. Cei doi s-au întors în siguranță pe Pământ patru zile mai târziu.

Uniunea sovietică a realizat prima o misiune extravehiculară, dar nu a reușit niciodată (până în 1969) să realizeze un rendezvous orbital. Acum, cu Gemini 4, NASA a realizat într-o singură misiune un rendezvous cu o treaptă uzată a unei rachete Titan II și o activitate extravehiculară, fiind în plină viteză spre premiul cel mare, Luna, unde vor ajunge peste 4 ani. Ed White însă nu avea să trăiască momentul, fiind unul din victimele nefericitului incident Apollo 1, care a dus la pierderea lui și a altor doi astronauți, Gus Grissom și Roger Chaffee într-un incendiu al capsulei Apollo 1 aflată pe rampa de lansare, în timpul unor teste.

Foto: NASA (Ed White, în afara capsulei Gemini 4)

Propulsoarele unei navetei spaţiale sunt plasate în faţă (pe botul acesteia) şi în partea laterală din spatele navetei, în stânga, respectiv în dreapta. În total sunt 44 de orificii prin care pot fi evacuate gazele propulsoarelor RCS, din care 38 principale şi 6 suplimentare, care sunt folosite doar pentru controlul fin al orientării pe orbită, fiind de 30 de ori mai slabe decât cele principale. Orificiile din botul navetei sunt în număr de 16 (14 principale şi 2 suplimentare) în timp ce în spate, pe fiecare parte sunt câte 12 orificii primare şi 2 secundare.

Combustibilul pentru propulsoarele RCS este identic cu cel pentru OMS monometilhidrazină (oxidant fiind tetraoxidul de azot). La fel ca în cazul OMS, un modul conţine tubulatura necesară pentru controlul combustibilului, rezervorul de combustibil, rezervorul de oxidant şi două rezervoare de heliu, precum şi un sistem electric de încălzire pentru a preveni îngheţarea combustibilului în cazul unei misiuni de lungă durată. Chiar dacă folosesc acelaşi combustibil, OMS şi RCS au linii separate de transport al combustibilului, din cauză că RCS nu suportă debitele mari necesare pentru OMS.

Computerul de la bord are control direct asupra propulsoarelor, iar acestea de rândul lor trimit date despre presiuni, temperaturi şi poziţia diverselor valve din componenţa lor, date care sunt afişate la bord şi trimise în timp real pe Pământ, pentru a fi analizate constant în timpul unei misiuni.

Imagine pusă la dispoziţe prin amabilitatea http://www.nasaspaceflight.com.

În 1992 Atlantis intră în reparaţii capitale, penru o serie de modificări (o nouă paraşută folosită pentru frânarea pe pistă, noi plăci ceramice pentru izolare termică, etc). A doua revizie generală a navetei a avut loc între 1997-1998, când au fost modernizat sistemul de monitoare de la bord, instalarea unui sistem auxiliar de ghidare bazat pe GPS şi montarea dispozitivului pentru andocarea cu ISS, înlocuind cel folosit pentru MIR.

În 1995, Atlantis mai stabileşte o premieră, devenind prima naveta spaţială care andochează cu staţia spaţială MIR, în cadrul misiunii STS-71. Între 1996 şi 1997, Atlantis mai face încă 5 vizite staţiei MIR urmând ca din 19 mai 200, începând cu misiunea STS-76, Atlantis să se dedice construcţiei Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS). Cu o singură excepţie: în mai 2009, în timpul misiuni STS-125, Atlantis avea să fie ultima navetă care va aduce un echipaj uman pentru a efectua un service telescopului spaţial Hubble.

Plănuită pentru a fi retrasă încă din 2008, Atlantis a mai fost folosită până înmai 2010, când a încheiat cu succes ultima sa misiune în spaţiu, STS-132. După 25 de ani, Atlantis a executat 32 de misiuni, parcurgând 194 168 813 km şi 4 648 de orbite efectuate în jurul Pământului, ducând în spaţiu peste 190 de astronauţi, unii de mai multe ori. Recordul îl deţine Jerry Ross, care a zburat de şapte ori în spaţiu, din care de cinci ori cu Atlantis, aceasta fiind naveta cu care acesta a efectuat primul şi ultimul său zbor pe orbită.

Nu se cunoaşte în prezent soarta navetei Atlantis, însă probabil aceasta va deveni un muzeu în viitorul apropiat.

Imagine pusă la dispoziţe prin amabilitatea http://www.nasaspaceflight.com.

Motorele OMS sunt în număr de două, dispuse simetric în partea din spate a fuselajului, de o parte şi de alta a aripei verticale. Sub cele două protuberanţe vizibile se găsesc câte un motor, un rezervor cu combustibil, un rezervor pentru oxidant, un rezervor pentru heliu, cât şi alte echipamente auxiliare. Cele două motoare sunt identice şi de obicei folosite în tandem, deşi folosirea lor individuală este posibilă.

Combustibilul pentru OMS este monometilhidrazina (CH3(NH)NH2) iar oxidantul este tetraoxidul de azot. Cele două substanţe sunt hipergolice, adică se aprind în contact una cu alta, ceea ce înseamnă că nu mai este nevoie de niciun dispozitiv de aprindere, însă sun extrem de toxice şi corozive, ceea ce cauzează probleme în manipularea şi stocarea lor la sol. Cele două substanţe rămân de obicei lichide pe toată perioada unei misiuni a navetei spaţiale, însă pentru orice eventualitate, rezervoarele au sisteme de încălzire electrică, pentru a împiedica îngheţarea combustibilului în cazul în care naveta se vede nevoită să execute o misiune mai îndelungată pe orbită.

Fiecare motor OMS are un rezervor cu azot presurizat care este folosit pentru acţionarea diverselor valve şi pentru purjarea sistemului, după o ardere. Motoarele OMS nu au pompe pentru pomparea combustibilului, acesta fiind transportat prin presurizarea rezervoarelor cu heliu. Cantitatea de combustibil rămasă este măsurată folosind sonde electrice în interiorul fiecărui rezervor.

Acţionarea motoarelor OMS este comandată de către computerul de bord. Acestuia i se specifică moementul în care arderea începe şi durata acesteia. Motoarele pot fi oprite manual în orice moment, însă ele se opresc automat când parametrii specificaţi sunt atinşi. Acestea pot fi uşor deplasate în jurul axei principale, pentru a deplasa naveta în direcţia dorită.

OMS poate produce o acceleraţie de 0.6 m/s2. Folosind toată cantitatea de combustibil, OMS poate produce un delta-V de 305 m/s. O corecţie orbitală uzuală necesită un delta-V de aproximativ 30 m/s în timp ce manevra de frânare în vederea deorbitării necesită un delta-V aproximativ de 100 m/s. (Delta-V este o măsură e efortului depus de o navă pentru a efectua manevre orbitale, care depinde de puterea motoarele şi de masa navei). Au existat planuri pentru mărirea delta-V prin adăugarea unui kit suplimentar cu combustibil în zona destinată încărcăturii, dar nu s-a materializat niciodată.

În episodul următor vom detalia RCS, sistemul de manevrare orbitală a navetei.

Sistemul principal de propulsie (Main Propulsion System – MPS) asigură forța necesară decolării până (aproape de) inserția orbitală (plasarea navetei pe o orbită stabilă în jurul Pământului), moment în care motoarele principale sunt oprite definitiv (eveniemnt denumit MECO – Main Engine Cut-Off), la aproximativ 5 minute după lansare. Pentru succesul lansării, cea mai mare contribuție (80%) o au cele două rachete (boostere) plasate lateral, care funcționează cu combustibil solid, motiv pentru care sunt denumite SRB (solid rocket boosters). După aproximativ două minute de la aprindere, SRB-urile se consumă și se desprind automat, căzând în ocean, de unde sunt recuperate și folosite ulterior, la alte misiuni. Puterea SRB-urilor este fixă, nu poate fi modificată şi o dată pornire, acestea nu mai pot fi oprite decât la terminarea combstibilului. După desprinderea SRB-urilor, naveta se folosește doar de motoarele proprii (în număr de trei, denumite SSME – Space Shuttle Main Engines) pentru a continua drumul spre orbită, motoare alimentate de combustibil lichid din rezervorul principal (External Tank, ET). Acestea pot fi ajutate de către un alt set de motoare, denumite OMS (Orbital Maneuvring System), folosite în principal pentru manevre orbitale, ajustarea orbitei și reintrarea în atmosferă la finalul misiunii, despre care vom detalia mai mult data viitoare.

În timpul lansării, motoarele principale sunt aprinse cu 5 secunde înainte de părăsirea rampei, adică înante de pornirea SRB-urilor. Puterea acestora nu este suficientă pentru a ridica naveta, care rămâne fixată pe rampa de lansare până la pornirea rachetelor SRB suplimentare. Abia atunci ansamblul format din naveta, rezervor exter şi SRB-uri se ridică de la sol.

Când combustibilul lichid se termină, rezervorul extern se desprinde de navetă, cade în ocean și nu mai este recuperat. Dacă parametrii orbitali nu au fost încă atinși, se folsește OMS. La reintrarea în atmosferă, conductele folosite pentru curgerea combustibilului din ET spre motoare sunt purjate și apoi presurizate cu heliu, pentru a împiedica pătrunderea contaminanților în aceste zone.

Naveta spațială are trei motoare principale care folosesc hidrogen lichid pe post de combustibil și oxigen lichid pe post de oxidant. Hidrogenul este folosit și ca agent de răcire. Puterea motoarelor poate fi reglată între 67% – 106%, cu pași de 1%, 100% reprezentând puterea nominală de funcționare. Acestea pot fi deplasate în jurul axei centrale cu până la 10 grade, făcând astfel posibilă schimbarea direcției navetei în timpul zborului. Inițial, combustibilul este parțial ars la presiune ridicată și temperaturi joase într-o antecameră după care este ars complet la presiuni și temperaturi înalte în camera principală de combustie. Rezervorul extern este încărcat cu combustibil înainte de lansare, din două rezervoare aflate în vecinătatea rampei. La câteva secunde după lansare (aproximativ 20), motoarele sunt aduse într-un regim de funcţionare de sub 100%, pentru a minimiza presiunea undelor de şoc asupra fuselajului, formate când naveta trece într-un regim supersonic al vitezei (Max-q, maximum dynamic pressure). După acest moment (aproximativ 1 minut), motoarele sunt din nou împinse la capacitate maximă, pentru a asigura viteza necesară ajungerii pe orbită.

Sistemul de propulsie este în strânsă legătură cu sistemul electric sau computerul de bord. Valvele motorului sunt acționate de sistemul hidraulic iar computerul de bord dă comanda unor dispozitive pirotehnice să separe prin mici explozii controlate cele două SRB-uri și rezervorul extern. Software-ul pentru zbor este încărcat pe patru computere redundante, un al cincilea computer fiind folosit pentru backup, care la nevoie este pornit manual. Software-ul este împărțit în secțiuni, fiecare secțiune (OPS) e corespunzând unei etape a misiunii, după cum urmează: OPS 1 – decolare, OPS 2 – orbitare, OPS 3 – reintrare în atmosferă, aterizare, OPS 6 –  aterizare de urgență.

Începând cu pornirea motoarelor, până la oprirea lor, toţi paşii sunt automatizaţi şi deciziile sunt luate de calculatorul de bord. Practic, echipajul atinge panoul de bord după MECO sau eventual după operaţiunile OMS suplimentare, o dată ce naveta se află pe orbită stabilă. În 1994, în timpul lansării navetei Endeavour în cadrul misiunii STS-68, după pornirea motoarelor principale, computerul de bord a ordonat oprirea acestora înainte de pornirea SRB-urilor, datorită unei defecţtiuni a unei pompe din cadrul rezervorului extern. Decizia calcualtorului a evitat practic o catastrofă, deoarece o întârziere de câteva secunde ar fi putut fi fatală echipajului.

În episodul următor vom detalia funcţionarea OMS, pentru a înţelege mai bine manevrele orbitale şi revenirea pe pista de aterizare a unei navete spaţiale.

Dar Hermann Oberth a mai avut un vis, de care a pomenit în teza sa de doctorat, pe care însă nu a mai ajuns să îl vadă îndeplinit. În 1923, el propunea instalarea unui observator astronomic pe orbita Pământului, astfel încât observaţiile acestuia să nu fie limitate de efectele negative ale atmosferei. La şase ani după ce Hermann Oberth a primit titlul de doctor, un astronom american, Edwin Hubble, avea să formuleze o lege care ne va schimba complet percepţia asupra trecutului şi viitorului unversului. Legea lui Hubble descrie expansiunea galaxiilor şi este primul indiciu ştiinţific al Big-Bang-ului, modelul actual al originii universului.

Lyman Spitzer este cel care ia problema telescopului spaţial la modul cel mai serios şi este numit şeful unei comisii pentru a evalua necesitatea unui asemenea instrument. În 1970, NASA înfiinţează două comisii care au acelaşi scop. În cele din urmă, după un parteneriat cu Agenţia Spaţială Europeană (ESA) se ia hotărârea construirii unui telescop spaţial care avea să fie denumit după celebrul astronom american, Edwin Hubble.

Edwin Hubble moare în 1953, iar Hermann Oberth în 1989. La patru luni după moartea lui Oberth, naveta spaţială Discovery decola de la Centrul Spaţial Kennedy purtând pe orbită visul românului, un telescop spaţial care va revoluţiona astronomia, astrofizica şi cunoaşterea noastră despre sistemului solar, despre stele şi despre univers.

Imaginaţi-vă un munte extrem de înalt şi în vârful acestuia, un tun imens. Imaginaţi-vă acum că puteţi varia puterea acestui tun. Un proiectil ipotetic care ar părăsi gura tunului, va avea o traictorie care depinde de viteza cu care acesta iese din tun. La o viteză mică, proiectilul va cădea aproape de baza muntelui. La o viteză mai mare, acesta vă cădea evident, mai departe. Imaginaţi-vă că sunteţi pe proiectil şi priviţi în jos. În cazurile descrise mai sus, traiectoria proiectilului se curbează mai repede decât o face Pământul, astfel că ajungeţi de fiecare dată pe suprafaţa acestuia. Dar ce se întâmplă dacă proiectilul are o astfel de viteză încât să îi imprime o traiectorie care să se curbeze mai lent decât suprafaţa Pământului, privind mişcarea de pe proiectil? Viteza minimă pentru care acest lucru se întămplă pe Pământ este de 11.2 km/s, o viteză mare, dar nu imposibil de atins. În acest caz, veţi continua să cădeţi mereu în jurul Pământului, fără a mai ajunge pe suprafaţa acestuia. Asta deoarece gravitaţia acestuia acţionează atractiv asupra proiectilului, dar deoarece viteza (tangeţială) a acestuia este mare, căderea are loc mereu în gol. Se spune acum că proiectilul orbitează Pământul, aflându-se într-o mişcare circulară în jurul acestuia, fără a fi nevoie de mijloace de propulsie pentru a întreţine mişcarea, generată acum doar de atracţia gravitaţională, aşa cum Pământul se roteşte în jurul Soarelui sau Luna în jurul Pământului, fără a fi nevoie de motoare (au fost nevoie de motoare pentru a ajunge pe orbită, dar o dată ajunşi pe această traiectorie, acestea nu mai sunt necesare pentru a întreţine mişcarea).

Atâta timp cât asupra unui corp aflat pe orbită nu acţionează alte forţe, acesta va continua să orbiteze corpul central. Însă interacţiunea cu straturile superioare ale atmosferei sau diverse coliziuini pot modifica parametrii orbitei, până la degenerarea acesteia şi revenirea la o traiectorie care va intersecta Pământul.

Rareori o orbită este perfect circulară. De cele mai multe ori, orbitele sunt de fapt elipse. Cercul este doar un caz special de elipsă. Pentru definirea formei orbitei, se foloseşte excentricitatea (e). Pentru o orbită perfect circulară, e = 0. Pentru o orbită eliptică, 0 < e < 1. Dacă e > 1 avem o traiectorie hiperbolică, o orbită degenerată. Cazul e = 1 reprezintă o orbită parabolică. Orbita este o elipsă, deci mişcarea are loc într-un plan. Acest plan poate fi orientat diferit, în funcţie de planul ecuatorial (planul ce conţine ecuatorul Pământului), motiv pentru care este necesară definirea unui parametru numit înclinarea orbitei (faţă de un plan de referinţă). Spre exemplu, planul orbitei Staţiei Spaţiale Internaţionale este la 42 de grade (de planul ecuatorial al Pământului). Pentru ca naveta spaţială să poată andoca cu ISS, planul orbitei acesteia trebuie să fie similar cu planul orbital al ISS. Modificarea planului orbital este posibilă şi dacă nava este deja pe orbită, însă cu un consum enorm de combustubil. Din acest motiv, naveta spaţială execută o manevră denumită “roll program” la câteva secunde de la lansare, pentru a-şi pregăti alinierea planului orbital cu cel al ISS cât mai din timp, economisind astfel combustibil preţios.

Nefiind circulară, orbita mai are o semiaxă mare şi o semiaxă mic, elemente caracteristice elipselor. Astfel, avem un punct în care distanţa dintre navetă şi Pământ este minimă, punct de pe orbită numit periheliu (aici viteza orbitală este maximă) şi un punct în care distanţa navetă-Pământ este maximă (viteza minimă), denumit afeliu.

Majoritatea lansărilor din ultimii ani ale navetei spaţiale au fost destinate contrucţiei Staţiei Spaţiale Internaţionale, datorită posibilităţii navetei de a transporta mari cantităţi de materiale, provizii şi instrumente pe orbită. Singurele excepţii au fost, în ultimii ani, misiunile spre telescopul spaţial Hubble, care se află pe o orbită superioară orbitei ISS (şi într-un alt plan). Înainte de a începe construcţia ISS, naveta spaţială era folosită pentru a pune pe orbită sateliţi de comunicaţii sau militari sau pentru accesul direct la aceştia, practică sistată după accidentul navetei Challenger din 1986. Dar în toate cazurile, procedura de lansare este similară. Misiunea începe cu mult timp înainte, fiind planificată în birourile NASA, cu câţiva ani înainte de lasarea. În săptămâna premergătoare lansării, navetei îi sunt apoi ataşate cele două boostere (SRB) şi rezervorul principal, operaţiuni care au loc în cladirea VAB (vehicle assembly building) de la Centrul Spaţial Kennedy, Florida. În poziţie verticală, ansamblul navetă, rezervor, SRB este transportat pe o platformă mobilă până la rampa de lansare, operaţiune care durează câteva ore. Aici, rezervorul este umplut cu combustibil şi astronauţii urcă la bord, făcându-se ultimele pregătiri. În cazul în care vremea sau ultimele detalii tehnice nu corespund, lansarea este amânată. De reţinut faptul că o lansare nu poate fi efectată oricând, fereastra de lansare depinde de poziţia ţintei misiunii (ISS; Hubble) care trebuie să fie cât mai aproape de rampa de lansare, pentru un consum minim de combustibil din partea navetei.

Dacă totul este în regulă, pornesc motoarele principale ale navetei, urmate de SRB-uri, moment în care naveta se înalţă de pe rampa de lansare. Toate operaţiunile până în acest moment au fost dirijate la sol de la Centrul Spaţial kennedy din Florida. Din momentul în care naveta a părăsit rampa de lansare, aceasta trece în grija Centrului Spaţial Johnson, din Houston, care este responsabil cu zborurile cu echipaj uman. În cazul unei probleme, naveta se poate desprinde de ansamblul SRB, rezervor şi poate plana spre una din pistele Centrului Spaţial Kenedy. Daca vreunul din motoare se defectează şi celelalte nu mai pot compensa urcare pe orbită şi aceasta este prea departe de Centrul Spaţial Kennedy, naveta poate ajunge până la o pista specială din Zaragoza, Spania (din fericire, acest scenariu nu a fost folosit până acum). Dacă totul decurge conform planului, după efectuarea manevrei “roll” descrisă mai sus, la 60 de secunde de la lansare, motoarele principale îşi micşorează puterea timp de aproximativ 15 secunde, pentru a facilita trecerea navetei printr-o zonă care crează presiunea maximă asupra structurii sale, datorită atmosferei. După 75 de secunde de la lansare, motoarele navetei sunt folosite din nou la putere maximă. La două minute după lansare, combustibilul din SRB este deja consumat şi acestea se desprind de navetă, folosind nişte încărcături explozibile de mică putere. Naveta care este acum propulsată doar de motoarele proprii, alimentate din rezervorul încă ataşat. Boosterele SRB cad în ocean, sunt recuperate şi refolosite. La opt minute după lansare, naveta spaţială atinge viteza necesare pentru a intra pe orbită, moment în care motoarele se opresc, rezervorul se desprinde şi cade în ocean iar naveta rămâne pe orbită, într-o mişcare întreţinută doar de gravitaţie. Eventualele corecţii sunt efectuate folosind OMS, motoare care au combustibilul stocat la bord, dar care au o putere mult mai mică.

În episodul următor, vom trece în revistă manevrele orbitale şi aterizarea navetei spaţiale.

Lansată în data de 11 aprilie 1970, misiunea Apollo 13 avea ca scop studierea zonei Fra Mauro de pe Lună. Ar fi fost a treia aselenizare şi părea deja o misiunea de rutină, după parcursul fără cusur al misiuni Apollo 12, desfăşurate cu câteva luni înainte. Jim Lovell a fost comandantul acestei misiuni, fiind la acea vreme unul din cei mai experimentaţi astronauţi americani, având deja la activ două misiuni Gemini (7, 12) şi una Apollo (8). Lovell, împreună cu Ken Mattingly trebuiau să coboare pe Lună, folosind modulul lunar, însă cu doar trei zile înainte de lansare, s-a decis modificarea echipajului întru-cât Mattingly a fost suspect de a se fi îmbolnăvit cu pojar, Jack Swigert înlocuindu-l pe acesta în cadrul echipajului Apollo 13.

La peste 320000 km de Pământ, în timpul unor operaţiuni de rutină, unul din revervoarele cu oxigen de la bord au explodat. Dacă aceste operaţiuni nu ar fi fost făcute în acel moment şi ar fi fost amânate, explozia s-ar fi produs mai târziu, lucru ce ar fi dus la imposibilitatea salvării echipajului. Echipajul a folosit modulul lunar ca barcă de salvare în drumul lor spre Pământ, aselenizarea fiind evident compromisă, iar doar acet modul mai avea rezervele de oxigen necesare supravieţuirii. Au existat două abordări în întoarcerea acestora spre casă: folosirea motorului modulului de serviciu sau folosiera motorului modulului lunar (proiectat pentru aselenizare şi revenirea pe orbita lunară, nu pentru corecţii de traiectorie). Deoarece nu se cunoaştea foarte bine starea motorului modulului de serviciu, s-a presupus că acesta a fost afectat de explozie (vezi imaginea de mai sus), aşa că s-a ales ocolirea Lunii şi folosirea motorului modulului lunar pentru salvarea echipajului, manevra care avea să fie efectuată în premieră. Din fericire, totul a decurs bine şi echipajul s-a reîntors cu bine spre Pământ, nu fără alte numeroase probleme: aceştia aveau rezerve limitate de apă, caldură şi electricitate pe toată durata misiunii, după explozie, iar filtrul de dioxid de carbon nu se potrivea cu sistemele din modulul lunar, neffind proiectat pentru a fi folosit astfel. Doar determinarea, calmul şi inovarea inginerilor de la sol, din centrul de comandă de la Houston, a făcut posibilă supravieţuirea celor trei astronauţi şi întoarcerea acestora teferi pe Pământ.

Astfel, programul spaţial american nu a pierdut niciodată un astronaut în spaţiu, victimele din cadrul misiunii Apollo 1 sau din navetele Challenger sau Columbia fiind fie la sol, fie imediat după lansare sau înainte de aterizare.

Misiunea a durat mai puţin de 5 ore, cei doi orbitând Pământul de 3 ori înainte de reintrarea în atmosferă. A fost primul zbor cu echipaj uman din programul Gemini (cei doi fiind astfel primii americani aflaţi simultan pe orbită) şi a avut ca obiective testarea noii capsule în spaţiu, aceasta efectuând o serie de modificări ale parametrilor orbitei. Gemini 3 a fost ultima misiune coordonată la Cape Canaveral, centrul de comandă mutându-se ulterior la Centrul Spaţial din Houston, activ şi astăzi pentru misiunile spaţiale cu echipaj uman ale NASA.

John Young a reuşit să străcoare la bordul navei un sandwich cu carne de vită, dar cei doi nu au reuşit să îl savureze pentru că fărâmiturile sandwichului se împrăştiau în voie prin spaţiul şi aşa strâmt din capsulă. Ajunsi la sol, cei doi aveau să fie mustraţi pentru asta şi avertizaţi să nu mai repete niciodată figura. John Young are în prezent 79 de ani şi a mai zburat în misiunile Gemini 10, Apollo 10, Apollo 16, STS-1 şi STS-9, fiind membrul primului echipaj al navetei Columbia.

Gus Grissom, cel mai experimantat astronaut american la acea vreme, candidat pentru a fi primul om care ar fi aselenizat, avea să îşi numească nava Molly Brown, din piesa celebra la acea dată pe Broadway, The Unsinkable Molly Brown. Numele era o aluzie la primul său zbor (al doilea zbor din programul Mercury), când dintr-o eroare cel mai probabil mecanică, capsula cu care Gus a revenit pe Pământ a fost pierdută în ocean, după ce trapa acesteia s-a deschis prea devreme iar el era să îşi piardă viaţa. După Gemini 3, Grissom avea să se concentreze pe programul Apollo, contribuind la designul capsulei respective. Gemini 3 avea să fie ultimul zbor pentru Gus Grisson, acesta pierzându-şi viaţa în incendiul ce a cuprins capsula Apollo 1, într-un test efectuat la sol, împreună cu Ed White şi Roger Chaffee.

Gemini 3 a fost o misiune cu sucess, prima dintr-o serie de 10 misiuni Gemini cu echipaj uman, care aveau să pregătească NASA pentru premiul cel mare, aselenizarea din 1969.